La umbra frământării tocesc un gând anemic,
Târându-i leşul rece pe coala de hârtie,
Îi storc toată esenţa în dâră de-ntuneric,
Prin pana înmuiată în inima-mi pustie.
Iubirea interzisă s-a irosit prea iute,
Lăsând în urmă vidul să-l populez cu vise,
Să-ngrop în el amarul şi clipele pierdute,
Pe când urzeam în noapte dorinţe interzise.
Ciuperca neîmplinirii mi-a spulberat avântul,
Şi-a stins orice scânteie arzând a fericire,
Prin aripile-mi frânte nu se mai joacă vântul,
Iar cugetul în şoapte invoc-o prăbuşire.
Versul se-alege altfel de parcă încheg apă,
Miroase-a mucegaiuri s-a tulburat la faţă,
Un vin în toiul verii ce nu mă mai adapă,
Şi-a aşezat în drojdii întreaga sa dulceaţă.
Ca un paharnic gata să-mi torn sufletu-n cupe,
Storc pietre colţuroase ce soarta mi le-aduce,
Şi chem frunze căzute durerea să-mi astupe,
Căci toamna e departe cu mustul ei cel dulce.
