duminică, 24 iunie 2012

Evadare

riscam să nasc un vid rece
prin arderea mea risipitoare
în acest univers carceral
în care nu există balamale
 
lucrez la un portal întunecat
într-o mică fisură din piatră
unde prin igrasia gândului
îmi forţez eliberarea

de cealaltă parte a stâncii
mă întrupez în nor de toamnă
din care mai trimit spre lume
fulgere sferice mute


Fără grabă

Purtând ziua ca pe o povară
îmi târam ochii prin colbul drumului,
grăbit să-mi netezesc cărarea îngustă
plină de bolovani colţuroşi.


Mă risipeam pe calea spre pierzanie
prin mlaştina sufocantă a lumii,
când soarta crudă pe umeri îmi trona
asemeni unui înger de granit.


O frunză cu sufletul otrăvit de toamnă
m-a întrebat spre ce alerg nebuneşte,
apoi şi-a lăsat trupul ruginit să cadă
printre aromele ultimei brize calde.


În acea zi am învăţat pasul domol,
căci timpul oricum îmi va veni de hac
şi-am stat să scutur cu pana versuri
din macii de la margine de drum.

joi, 14 iunie 2012

Lemn nobil

Stau iar la acea masă obosită,
Ce mi-a redat magia scrisului,
Şi-i mângâi faţa veşnic obosită,
Brăzdat-adânc de gheara timpului.

Mi-a ascultat întotdeauna păsul,

Din carii ofta la vers de doruri,
Apoi miloasă scârţâia suspine,
Atentă l-ale mele amaruri.

Cu pan-am scrijelit numele muzei,

Pe lemnul opac, avid de gânduri,
Ce poartă urma coatelor de piatră,
De când frământam în noapte versuri.

Stau iar pe coate şi caut rimele,

Cu gândul la dorul de-altădată,
Stau iar la masa asta de doi lei,
De metafore înnobilată.

Epuizat



Măsor odaia din priviri
în căutare de versuri catifelate
ca să şterg bibeloul iubirii uitat
într-o cutie cu fâşii de trăire,
năpârliri ale unei existenţe apuse.

Dar muza tace.

Îmi atârn trupul în cuier
şi ascult în el molia timpului
cum taie firele tinereţii
cu foarfecă din limbi de ceasornic,
dar meditaţia este imposibilă.

Sunt prea obosit.

Închid ochii în coji de nucă,
îi aşez pe râul somnului târziu,
pe partea cea mai liniştită,
fără vârtejuri de vise
şi stânci de insomnie.

Îmi dorm şi stafiile.
 
 

luni, 11 iunie 2012

Scrie-mi!

Scrie-mi tainele ascunse,
Cu un fulger prins în pană,
Dă-mi şi pânza luminoasă,
Să-mi sterg sarea de pe rană.

Scrie-mi viitorul negru,

Ca un fum pierdut în vreme,
Cu cerneală de lumină,
Printre rânduri de poeme.

Scrie-mi visul pe o plajă,

Când marea cu spume plânge,
Scrie-l sub valuri pufoase,
Să-i văd vraja cum se stinge.

Scrie-mi viaţa ca pe-o apă,

Râu cu faţa sângerie,
Scrie-i curgerea spre moarte,
Printre ţărmuri de hârtie.

Scrie-mi drumul spre ţărână,

Printre flori de poezie,
Să-mi scriu numele pe-o piatră,
Unde timpul nu adie.

vineri, 8 iunie 2012

Fruct oprit

O sămânţă din pleavă,
purtată de vântul destinului vitreg,
a înrădăcinat în sol de purgatoriu
un avorton al Edenului.

Toate crengile hrănesc un fruct
ascuns de-un înveliş lemnos,
scoarţă brăzdată adânc
de colţii prădătorilor flămânzi.

Ochii înflăcăraţi ai unui demon bun
au transformat scutul în cenuşă,
iar rodul răscopt necules
invocă providenţa şarpelui.

Îmi simt mărul roşu în piept
neînceput de viermele iubiri.

Alchimia cuvântului

pulsul inimii universului
îşi etalează tainele de nepătruns
codate în unde luminoase
care tremură în astri

dezlegarea ecuaţiei cosmice
apare ca un ţel utopic
prin prisma timpului meu finit
iar versetele de aur ale nemuririi
nu curg prin artera subţire
a cunoaşterii umane

străin de alfabetul divin
în care totusi suntem scrişi
încep a şlefui cuvinte brute
cu speranţa oarbă de a scrie
în limba mea de lemn
psalmii prohibiţi ai eternităţii

însetat de stihuri nescrise
ascunse prin unghere întunecate
caut să inund văile sterpe
sorbind râuri de lumină

sâmbătă, 2 iunie 2012

Privind îngerul

Ziua dansează la orizont,
târându-şi trena zdenţuită
peste crestele dealurilor ursuze
care adorm sub paşii ei.

Un clopot cu limba de plumb
îşi drege glasul de bronz
vestind întoarcerea îngerului,
care stă la marginea unei gropi jilave
sprijinit de o piatră nescrisă.

Privindu-mă cu jind,
şi-ar pune degetul pe buze
în semn de reducere la tăcere,
dar mi-am ascuns sufletul
pe tărâmul sacru al poeziei,
loc neprihănit de miasma sa.

Şi-ar înfige secera veninoasă
în spicul pulsului meu trandafiriu,
dar s-ar alege doar cu niste oase
ca să-şi facă din ele clopoţei de vânt,
căci pumnul de ţărână care sunt
îl voi împrăştia sub un plop
să-i hrănesc zbuciumul din frunze.

Ştie că nu o să tac.

Îmi zâmbeşte plin de sarcasm
apoi îşi întoarce privirea de la mine,
în căutarea altui vas de lut gol
rămas fără secunde.

În final...
moartea se teme de poeţi.

Sssst!


Exil

Cu gândul de a pleca
spre alţi aştri străini
am uitat de steaua mea
care aproape s-a stins.

O zeiţa milostivă
a sacrificat o rază bălaie
din coada cometei sale
şi mi-a înfăşurat soarele
într-un giulgiu fin,
metamorfozându-l ireversibil
într-un scorpion de foc
care îmi injectează lumile
cu otrava dorului.

Mi-a rămas ca ultim refugiu
doar faţa întunecată a Lunii,
unde împart adăpostul întunericului
cu şerpi negri de umbră.

Până să găsesc normalitatea
pe cea mai rece orbită,
la marginea eternităţii,
îmi pregătesc fuga
printr-un con de umbră
către un răsărit cald
care nu o să doară.

Stau iar la mila zeiţei
să-mi ducă luna în eclipsă.