Măsor odaia din priviri în căutare de versuri catifelate ca să şterg bibeloul iubirii uitat într-o cutie cu fâşii de trăire, năpârliri ale unei existenţe apuse.
Dar muza tace.
Îmi atârn trupul în cuier şi ascult în el molia timpului cum taie firele tinereţii cu foarfecă din limbi de ceasornic, dar meditaţia este imposibilă.
Sunt prea obosit.
Închid ochii în coji de nucă, îi aşez pe râul somnului târziu, pe partea cea mai liniştită, fără vârtejuri de vise şi stânci de insomnie.
pulsul inimii universului îşi etalează tainele de nepătruns codate în unde luminoase care tremură în astri
dezlegarea ecuaţiei cosmice apare ca un ţel utopic prin prisma timpului meu finit iar versetele de aur ale nemuririi nu curg prin artera subţire a cunoaşterii umane
străin de alfabetul divin în care totusi suntem scrişi încep a şlefui cuvinte brute cu speranţa oarbă de a scrie în limba mea de lemn psalmii prohibiţi ai eternităţii
însetat de stihuri nescrise ascunse prin unghere întunecate caut să inund văile sterpe sorbind râuri de lumină
