Etichetă

Palme reci

mi-ar biciui obrazul,

priviri veninoase

mă săgetează pe la spate

şi tălpi ce asudă ură

mi-ar alunga-n ţărână

speranţele târâtoare.

Minţi ostenite

sub povara sacului furnicii

îmi judecă doar coperta

şi-i caută întinarea,

iar conţinutul...

îl tăvălesc prin mocirla

să-şi protejeze sinele închistat

reducându-mă la un banal clişeu.

Pasiv îmi spăl faţa

cu un zâmbet ignorant,

dar nu mă pot lepăda

de falsa condiţie mizeră

pe care mi-o proiectează alţii

şi-o port tatuată pe frunte

ca pe o sentinţă.

Buchet

O foaie scrisă jumătate
aşteaptă următorul vers,
o carte deschisă, prăfuită
aşteaptă să o termin,
un sentiment înăbuşit
aşteaptă să-l dezlanţui...
şi câte cele mă aşteaptă
în ele să mă risipesc.
Primul ceas al zilei mă află
pe prăpastia sănătăţii mintale
înnodând fragmente de credinţă
cu speranţe resuscitate
şi alte vise în stingere
ca să-mi prind sufletun-n manunchi,
ca pe-un buchet de flori
ce-l ţin în apă sărată
şi-l paşte ofilirea.

Dar cui să-l dăruiesc ???

Curs de coliziune

Mă-nvârt în jurul inexistenţei
pe-un cerc ce-mi interzice
orice trăire tumultoasă.
Ironicul zeu hazard
şi-a pus discipolul timp
să îmi întârzie numărătoarea
până la ciocnirea inevitabilă
cu cometa iubirii,
care-mi va transforma orbita
într-o spirală de migrare
spre o galaxie luminoasă.
Consum energia latentă
în versuri despre numic
să nu potenţez impactul,
care poate să nască dintr-un sărut
o supernovă sentimentală.

Poezie ploaie

Îngânând cerul noros,
Şi tunetele-i înfundate,
Aranjez versul lepros
Înnodând rime încruntate.


Ritmul schiop îl corectez,
În treacătul vântului pasiv,
Când grăunţe copiez
Ce-s prinse pe-al ploii portativ.


Cu pana prind fulgerul,
Din nori ce-s vitregiţi de soare,
Şi-l împletesc cu cântul
A mii de păsări mortuare.


Umbrelă de hârtie,
Deschid invers sub cerul meu,
Pahar de poezie,
Care aşteaptă un curcubeu.

Rejet

Am pliat în palmă

toate dimensiunile

să rup apoi câte o bucată din ele

şi să le las sângerânde.

Iadul picura lava încinsă,

Raiul rostogolea mere oprite,

iar celelalte işi pierdeau esenţa

în întunericul mut

scurs de acest plan existenţial.

Am vrut să mă grefez

în acele crude incizii

să pot creşte din ele,

dar timpul a cauterizat iute rănile

transformându-le in găuri negre,

ca să împotmolească în eternitate

toate drumurile către adevăr.

Mi-au rămas bucăţile sfârtecate

din care am facut un colaj fără sens,

să il mototolesc după aceea

ca pe o foaie cu versuri eşuate.

L-am modelat şi l-am transformat apoi

în ghiveci pentru un gând.

Viaţă, sau ceva asemănător...

Levitez de-o vreme

deasupra mizeriei lumeşti

dar nu mă pot desprinde suficient

să sorb nectarul vieţii.

Plutesc în derivă

într-un univers vidat

în care soarta crudă m-a pus

în imponderabilitate existenţială.

Mi-e sufletul vlăguit,

s-a stafidit în coaja trupului

de-a lungul acestei lungi perioade

de inaniţie sentimentală.

Timpul e singura forţă,

un fel de gravitaţie orizontală

care mă târăşte continuu

către abisul morţii.

Înaintez anevoie

pe tractul sinuos al destinului

spre clipa în care mă voi naşte

ciupercă nucleară.

Templu bizar

Peste un altar profanat

de dorinţa de a fi altceva

am înalţat o schelă şubredă

din cuvinte uşor casante,

legate cu aţă subţire de trăire.

Pereţii de piatră colţuroasă

ascunsă de-o tencuială de aparenţe

delimitau un lăcaş care zăcea

sub o pictură bolnavă.

Soarele, ca o manifestare temporală

m-a făcut să zdrobesc zidurile

spre răsărit şi spre apus,

să pun în locul lor coloane de gânduri scrise

cu capiteluri epice,

să nască între ele

vitralii de lumină.

Spre miazăzi am dat foc dorinţelor

să ardă lent în foc mocnit,

să înnegrească fresca.

Spre miazănoapte am pus tapet alb

din cea mai insetată hârtie

peste mozaicul de sentimente.

Candelabrul ancestral

ancorat în rădăcina universului

îşi mai aprinde câte o luminiţă

şi-mi scoate cupola din obscuritate,

acolo voi picta tabloul final.

Dar până atunci, jos pe un stativ,

sub praful remodelării spirituale

cartea mea aşteaptă un nou capitol.

Te-am închis...

Te-am închis in pagini scrise,
Cu pana cheie de suflet,
În cuşcă cu alte vise,
Şi cu zbuciumatul cuget.

Eu te-am închis în inimă,
Pumnal rece şi ruginit,
Legat în lanţ de patimă,
Pe care însă l-ai zdrobit.

Apoi sub pleoape te-am închis,
Însă cutremur te-ai făcut,
Să naşti în mine un abis,
Să-l am cu versuri de umplut.

Te-am inchis în a mea carte,
Sub file cu suflet de scrum,
Semn între dorinţi deşarte,
Într-un capitol cu parfum.

Te-am închis în amintire,
Am renunţat a mai spera,
Căci dreptul la fericire
Nu sunt în stare a ţi-l da.

Te-am închis ca pe o floare,
Să nu mai simt al tău parfum,
Aromă de disperare,
Te las acum... îmi văd de drum.

Astenie de primăvară

O mână aspră printre file

înfioară cuvintele scuturate

în brumă subţire de versuri,

a căror efect balsamic

îmi alină palma bătătorită.

Picioarele sătule de umblet

zac înfipte-n duşumea,

iar capul apasă greu pe umeri

ca o sentinţă definitivă

dată de o zi de muncă.

Televizorul propagă zgomot,

simt că îmi ucide gândurile,

iar creionul nu mai găseşte drumul

către izvorul poeziei

pierdut printre grăunţe de sudoare.

Revin printre foile scrise

care se holbează iscoditor

la degetele mele ostenite.

Mă uit şi eu atent la ele,

dar nu găsesc nici o sămânţă

şi nici un scop peren ca să-l plantez

în pământul de sub unghii.

Alchimie spirituală

Am mărunţit gânduri pribege

şi mi-am topit umbrele ruginite,

apoi am adăugat ţărână jilavă de vise

stropită cu lacrimi amare,

să le combin apoi cu durerea

la flacăra molcomă a scrisului.

În zadar...

zămisleam doar o piatră seacă.

Am smuls apoi dintr-o privire

acea scânteie rară

dătătoare de strălucire existenţială

care a stârnit o reacţie în lanţ,

revărsând valuri de aur

peste un suflet atins de stricăciune.

Mi-am poleit tristeţea

c-o pojghiţă de sentiment nobil.

Stagnez fără speranţă

între dragoste şi mizerie,

dar caut metamorfoza de profunzime

să nu ajung un artefact kitsch-os,

alt bibelou gol pe dinăuntru

pe taraba iubirii.

Voi căuta elementul cheie

săpând în alţi ochi.