Clipe de iarnã

Iarna rodeşte din nou

şi scuturã peste lume

puritate rece.

Reînvie glasul sobelor

risipind cãldurã, linişte şi poveşti

în arome de mãr copt şi vin fiert.

Gutui zgriburesc la ferestre,

lacrimi ale toamnei târzii

ce s-a închis în ele.

Albul strident, rãneşte ochii

ce leapãdã cristal lichid

ca doua izvoare neângheţate.

Împovãrat de nori adormiţi

cerul îşi sprijinã bolta

în coloane de fum cald.

Apoi în apele limpezi ale vãzduhului

luna plinã va dansa cu gerul

pe ringul vãii îngheţate.

Drumul timpului spre dimineaţã

va fi troienit de nãmeţi grei,

sub care vor încolţi versuri.

Vinovat

Sunt vinovat de poezie,
Pe foaie sufletu-mi coboară,
În versuri pline de durere,
Scurse din inima-mi amară.

Sunt vinovat şi de viitor,
Şi-n zbaterea mea fără folos,
Voi plămădi ziua de mâine
Cu mâini lucrate până la os.

Sunt vinovat şi de iubire,
Când la tot ce e frumos vibrez,
Sunt vinovat şi de speranţă,
Când gâsesc putere să visez.

Sunt vinovat şi de-a mea soartă,
Şi crucea ei o port în spate,
A cărei povară o ascund,
În priviri împăienjenate.

Sunt vinovat de al meu cuget,
De câte nu mi-s cu putinţă,
Sunt vinovat în seara asta,
Şi condamnat la existenţă.

Tortură

Îmi cresc sub unghii

cuie ruginite,

pe spate îmi înfloresc

lovituri de bici,

rănile mustesc.

Zi de zi mă torturează gândul

unei existenţe inutile.

Îmi miros carnea arsă

care fumegă pe fier incandescent,

după ce călăul destin

îmi însemnează fruntea

cu pecetea de sclav.

Întins pe cadran de ceas

simt fiecare tic-tac

cum întinde lanţul,

ca să mă frângă.

Am sub limbă cheia temniţei 

şi-mi plănuiesc evadarea

înaintea loviturii de graţie.

Rând pe rând ...

Picurã cearã fierbinte
din nori strãverzii.
Rând pe rând...
scãrile spre Rai se topesc,
sfârşindu-mi timpuriu evadarea
pe zgura care sfârâie.

Cad fulgi de pâpâdie
prin atmosfera de pucioasã.
Rând pe rând...
frânghiile spre muntele sacru
se destramã în vânt,
sfârşindu-mi ascensiunea
într-o cãdere liberã.

Abandonat şi uitat
mã scufund în smoalã.
Rând pe rând...
sacrific speranţe şi idealuri,
sã-mi hrãnesc sufletul
flãmând de luminã.

Eclipsã

Aţe subţiri de întuneric
se ţes grãbit în jurul meu
strivind raze calde,
învelindu-mã cu noapte.

Eclipsat de propria-mi existenţã
îmi simt sufletul captiv
în fortãreaţa conului de întuneric.

Mantaua grea a nopţii
delimiteazã o celulã imensã,
camerã de torturã sufleteascã,
cu muguri tãioşi de îngheţ,
cu otrãvuri acide cristalizate
şi rece igrasie salinã.

Voi destrãma eclipsa,
cu acul de luminã din suflet
o sã descurc iţele nopţii,
sã îmi croiesc drum
spre penumbrã, apoi spre ziuã
depãnând noaptea în urmã.

Am sã m-agãţ de-un fir
sã regãsesc drumul...

Gheena sufletului

Cu neguri de uitare negre

am sacrificat un colţ din suflet

pe care l-am inundat subit

cu ecouri crunte de tãcere.

Aici prãvãlesc în noapte

zgura tãioasã a fiecãrei zile

şi scurg grãunţele de otravã

ce le scuipã pe mine cu urã

toţi şerpii ce mã înconjoarã.

Aici mãtur resturile temporale

într-un deşert avid de secunde,

plin de cenuşã mişcãtoare

în care clocotesc oseminte,

resturi încinse ale demonilor

ce s-au hazardat sã mã posede,

pe care i-am consumat şi absorbit

arzându-i în flãcãri luminoase.

Prin mângâieri de foc mocnit

şi-n briza liniştii depline

valea mizerã va învia,

devenind ogor fertil.

Zidul

Sufletul imi bântuie un zid
al unei cetăţi in ruină
pe care o toceşte timpul.
Umbra îmi este oglindă
şi-mi văd reflexia întunecată
cum fuge printre buruieni
şi se scurge în ţărână.
Am rămas doar eu
slugă la o aşezare pustie,
stăpân peste uliţe părăsite
şi fântâni seci.
În tâcerea deplină
deplâng injusteţea sorţii,
sperând în zadar
la un cutremur devastator,
ca să mă elibereze
de propria-mi lume.