Când insomnia mă învie,
c-o tuşă de culoare moale,
ochi-mi pictează pe-ntuneric,
cu aurore boreale.
Nu ştiu de-i vis sau realitate,
iar inima nebun pulsează,
mă zbat intens când pe sub gene,
himere somnu-mi devorează.
Dar ele fug de rup pământul,
altele prind aripi măiastre,
dacă-ţi aud foşnetul dulce,
al rochiei de flori albastre.
O mare rece ne desparte,
oricât aş vrea să te apropii,
să văd cum o să-ţi crească-n buze
aprinse lanuri de maci roşii.
Furtuna geme-ncrâncenată
şi valurile mă-nfioară,
nu ştiu de voi răzbi spre tine
purtând la gât pietre de moară.
Prefer ca să sfârşesc sălbatic
să ard intens ca o făclie,
decât să mă înec în lacrimi,
de prea mult plâns în cochilie.
Încerc să reclădesc zadarnic
secunda spartă în iluzii,
tu îmi rămâi în depărtare
reper real între confuzii.
Când haosul spre el mă cheamă
n-aleg cărări bătătorite,
mă pierd năvalnic printre vise,
şi-alerg cu strofe despletite.
În zori mi se termină pânza,
culorile îmi devin apă,
izvoarele se-ascund sub pietre,
când dorul sufletul mi-l sapă.
În seara asta mi-ai fost veghe,
sfidând răceala întâmplării,
mi-ai dat să port până diseară
un zâmbet şters în colţul gurii.
02. 05. 2014
