Dependenţă

Scriind oda făr-adresă,

înnodând frânturi de vise,

ceream destinului vamă

în secunde interzise.

Deschizând o nouă uşă

spre hotare neumblate,

rătăceam purtând în suflet

ecou de singurătate.

Apoi în oaza de nesomn,

unde dorul se adapă,

te-am pictat pe pânză clară,

pură ca floarea de apă.

Stropi de patimă încinşi,

storşi din inima pustie,

i-am trimis în zbor spre tine,

pe strofe de elegie.

Gândul căutând noi stihuri,

prin codri de plop călător,

se pierdea sub bolta rece,

păşind cu nori la purtător.

Cu nuanţe şi parfumuri

rescriam buzele tale,

într-o zi de primăvară,

sub o ploaie de petale.

Speriat de întâmplare,

obsedat de consecinţă,

alegeam mierea din vorbe,

cu prea multă iscusinţă.

Iar când zâna insomniei,

îşi cerea jertfa-n poezii,

conturam cu pana roasă,

tabloul orelor târzii.

În conul de întuneric,

al eclipsei depărtării,

îmi bocesc nevrednicia,

căzut pradă resemnării.

Poate doar hazardul aspru,

va putea să mă îndrume,

cum să port pe mai departe,

dependenţă fără nume.

  

14. 05. 2014

Tabloul orelor mici

Când insomnia mă învie,

c-o tuşă de culoare moale,

ochi-mi pictează pe-ntuneric,

cu aurore boreale.

Nu ştiu de-i vis sau realitate,

iar inima nebun pulsează,

mă zbat intens când pe sub gene,

himere somnu-mi devorează.

Dar ele fug de rup pământul,

altele prind aripi măiastre,

dacă-ţi aud foşnetul dulce,

al rochiei de flori albastre.

O mare rece ne desparte,

oricât aş vrea să te apropii,

să văd cum o să-ţi crească-n buze

aprinse lanuri de maci roşii.

Furtuna geme-ncrâncenată

şi valurile mă-nfioară,

nu ştiu de voi răzbi spre tine

purtând la gât pietre de moară.

Prefer ca să sfârşesc sălbatic

să ard intens ca o făclie,

decât să mă înec în lacrimi,

de prea mult plâns în cochilie.

Încerc să reclădesc zadarnic

secunda spartă în iluzii,

tu îmi rămâi în depărtare

reper real între confuzii.

Când haosul spre el mă cheamă

n-aleg cărări bătătorite,

mă pierd năvalnic printre vise,

şi-alerg cu strofe despletite.

În zori mi se termină pânza,

culorile îmi devin apă,

izvoarele se-ascund sub pietre,

când dorul sufletul mi-l sapă.

În seara asta mi-ai fost veghe,

sfidând răceala întâmplării,

mi-ai dat să port până diseară

un zâmbet şters în colţul gurii.

02. 05. 2014