Ploaie

Departe de orice logică
flirtez cu nebunia,
când infinita ecuaţie
a unei vieţi ce caută
o curba,
mă plouă mereu...
cu necunoscute.

Cercul de deasupra
în ploaia lumii păgâne
îşi dizolvă conturul,
zădărnicindu-mi eforturile
de a-mi da conţinutului
forma angelică.

Dialogul cu mine însumi,
rod al singurătăţii
va lăsa poate o dâră
în drumul meu spre ţărână,
atunci nori de doliu
o să plouă peste mine...
cuie de sicriu.

Dor de soare

Îmi pierd urma gândului

prin mămeţii cărunţi

lepădaţi de un cer cu tenul gri.

Luminat de aurore boreale

scurse din sticla de Absinth

voi escalada zidul de nori,

ca să-mi eliberez Soarele

captiv in fortăreaţa iernii.

Am să rup lanţurile cenuşii

redându-i orizontul limpede

pe care-l va umple cu roşu carmin.

Cu făptura sleită va păşi spre apus

peste pajiştile unde cândva

plângea cu maci în lanuri.

În urma lui şi eu...

buimac,

mă voi târî spre primăvară.

Meditaţie crepusculară

În ceasul umbrelor alungite

îmi cobor paşii

pe cărarea lăuntrică

a fiinţei mele amorţite.

Zbicit de razele primelor stele

mă nărui ca o statuie de nisip

când liantul teluric seacă din mine.

Îmi descărnez sufletul prăpăstios

căruia îi cresc aripi de lumină

şi zboară,

liber prin suflul divin.

Îngemănat cu un vânt astral

sfidez legile temporale,

pliez infinitul c-un gând

şi-i descopăr izvorul.

Grefat pe rădăcina universului

cresc în armonie deplină

cu întregul din care fac parte.

Stau la mila secundei nemărginite

pe care o simt cum se contractă,

spre a-mi închide curgerea sufletească

în două fântâni cu apă sărată.

Cobor pe o rază a Lunii

ca să-mi îmbrac iar haina de lut

parazitată de moarte.

Păşind peste zi

„ ... eşti unul dintre cei ce au cerut tăcerii sa strige şi durerii să spere.”  

Anadevis

Păşesc peste o zi ternă,

Cu durerea-mi haină lungă,

Şi îmi las capul pe pernă,

Plin de gânduri fierte-n rugă.

Azi am pus din nou tăcerea

Să-mi fie strajă buzelor,

Dar când mă inneacă fierea,

Zbier din adâncul ochilor.

Am văzut speranţe moarte

Ucise-n goana ceasului,

Sfârşesc prin a fi tăiate,

De colţii reci ai timpului.

Spre mâine păşesc cu teamă,

Cu un alt vis în buzunar,

Şi-l voi privi cum se destramă,

La al zilei târziu hotar.

În drum spre tine

Spre tine eu înalţ un pod,

Din speranţe amputate,

Să pot trece râul tulbur,

Al dorinţelor deşarte.

Noaptea o să prind un înger,

Iar aripile-i voi fura,

Cu sete o să-l ciopârţesc,

Spre tine ca să pot zbura.

Poate o să-mi fac o scară,

Din frânghii şi crengi uscate,

Să pot suii muntele-nalt,

Până la a ta cetate.

Iată-mă! Alerg spre tine,

Grăbit să îţi vad ochii dragi,

Căci venerez făptura ta,

Chiar şi pământul care-l calci.

Floare rară

Colind câmpuri inerte

iar ochii înflăcăraţi

sălbatic caută ceva

în acest tablou alb-negru.



Noaptea e moartă.



Bruma nu-mi scârţâie sub picior,

lupii nu urlă jalnic

când foamea le ascute colţii,

nu cade nici o stea

să îmi răpească vreo dorinţă,

iar cucuvelele nu-şi cântă

doina prevestitoare de moarte.



Mă pierd în pustietatea mentală.



Străbat pajişti întunecate,

păduri împietrite-n timp

şi râuri de speranţă seci,

înaintând spre o oază de lumină.



Acolo a înflorit un vis.



Mă apropiu şi îngenunchez

în faţa inflorescenţei de culori,

corolă de curcubeu hipnotic

ce m-a chemat din depărtări,

dar când să o miros …

o văd cum se destramă

şi-mi fuge printre degete.



Mă trezesc cu cenuşă în ochi

pe care o spăl cu o lacrimă

în călimara inimii.

Ecourile Lunii

Pluteşti

pe laguna nopţii

şi te laşi purtată

de o maree de vise.



În ochii tăi închişi

dansează aburi de păcate,

ca peste o cafea fierbinte.



Te aprinzi la faţă

de focul dorinţei trupeşti,

eşti însetată de sărut

tânjeşti...

după atingeri fierbinţi,

îţi muşti violent buza

pântecul îţi tresaltă,

iar cearceaful dezveleşte

floarea fragedă a unui sân,

începi să tremuri

posedată de placere,

ca în final...

să înfiori odaia

cu un geamăt dulce.



Se crapă o icoană,

iar crucifixul

cade de pe perete.



Când vei deschide ochii...

îmi vei sinţi lipsa,

vei ţese rugăciuni

să naufragiez în patul tău

la refluxul nopţii.

Avid

Atâtea gânduri...

dar toate-s sterpe,

scurse dintr-o realitate nulă

stau prinse ca nişte ciulini,

în umbrele despletite

ale sufletului meu.

O muză

cândva fertilă

rodeşte indiferenţă,

năpădită de buruieni amare

renegă frumuseţea florilor

şi cântul meu de greier.

Din măruntaie de stâncă,

din adâncuri toride,

cu gura însetată de cuvânt

voi recolta argintul viu,

suficient cât să făuresc

un alt balon de săpun.