Suflet peticit

într-o apă pură cândva

şerpi cu sirene înoată laolaltă

către laguna unei inimi

o clipă m-am crezut vrăjitor

cu o sită am vrut să întorc râul

dar vuetul m-a purtat

până aproape de vadul tulbur

unde cresc lăncii veninoase

pe malul unei seri senine

stau singur şi ascult

cântecul iţelor din războiul iubirii

care ţes pe suflete imaculate de fecioară

blestemul sufletului pereche

cu acul în mână mă gândesc

dacă să îl scot şi eu sau nu

de sub peticul de singurătate

Frozen

rătăcind prin labirinturi

am eşuat să găsesc

stâlpul de tortură al iubirii

să mă leg de el

cu tălpile încă fierbinţi

m-am avântat pe o potecă de ceară

către un fruct proaspăt

să scutur de pe el boabele de rouă

puţină limpezime

în mlaştina inimii mele

iarna m-a găsit pe drum

şi-am prins rădăcini în cărare

iar ochii îmi tremură stinşi

ca două păsări îngheţate

am faţa coajă de mesteacăn

până la dezgheţ

voi adăposti un stol de corbi

în cuib rece de mătase roşie

Ecouri de dor

Aprinde o lumânare,
Ca pe-un vis în vraja nopţii,
Cheamă-mă din depărtare,
Să vin peste voia sorţii.

Înfioră-mi faţa ternă,
C-o atingere fierbinte,
Tatuează cu lumină,
Un poem fără cuvinte.

Trage-mi pleoapele pe ochii,
Ce-au tânjit ca să te vadă,
Prin suflet să mi te-mprăştii,
Ca o mângâiere caldă.

Închide-mi gura amară,
Cu o dulce sărutare,
Şi să fim întâia oară,
Topiţi într-o-mbrăţişare.

Condens de singurătate

la intrarea în lumea mea
blestemul singurătăţii stă pe stâlpi
gravat cu litere de-o schioapă


încorsetat de pustietate
măsor drumul fără urme


aştept să treci pe aici
ţi-am deschis larg poarta
şi am mutat cerberul în spatele curţii
am prins şi roiuri paradisiace
ca să-ti fac rochie din fluturi albi


prinde în vânt şoapte tăioase
apoi trimite-le spre mine
să cioplească o incantaţie de iubire
pe temelia vieţii mele
să rupă vraja

Strune întrerupte

eram un copac bolnav
aveam coroana prinsă într-un nor
dar la rădăcină mi-ai intrat
rozându-mă ca o carie m-ai doborât
iar norul a fugit degarbă
să-şi caute altă coroană


din lemnul aţos al pieptului
ai făurit un cadru de harpă
şi i-ai pus strune de izvor cald
să cânte note profane


într-o lume care mă seacă
tânjesc după o mângâiere rece
să-ţi simt degetele subţiri
cotrobăindu-mi prin suflet


adună-mi apele rătăcitoare
şi-nvaţă-le susurul iubirii

Viaţa, nu chiar un spectacol

regizez şi joc o dramă

un spectacol sub cortina trasă

ca nu cumva vreun spectator

să-mi vada ochii seci de suflet

simt cum mă inghite scena

când desculţ printre stele încinse

caut lacrimi ale zeului

să-mi fac din ele colier

publicul oftează dureros

dacă aude zdrăngănitul coliviei

din care muza a fugit nebună

ca să danseze goală-n vise de poet

cu decorul atins de putregai

cu lumini arse şi un sufler mut

mă-ncurajez cu cel mai banal clişeu

„din viaţă scapă cine poate”

nu aştept aplauze si flori

dar oricum

the show must go on

just for the love of it

The worst is yet to come

înaintez prin viaţă

fie ca o boală molipsitoare

ori ca un glonţ rătăcit

sedimentez amintirile zilelor

în bolovani grei de râu

din care zidesc un jertfelnic

răstignit pe răscruci de drumuri

simt cum îmi atârnă picioarele

înspre toate căile neumblate

iar braţele larg deschise

ar cuprinde tot frumosul lumii

dar stau legate strâns

cu aţele subţiri ale destinului

căci nu există cuie

pentru ale mele palme

foamea de iubire

torturile zeului hazard

şi nici scuipaţii altora

nu îmi pot şterge de pe faţă

acelaşi surâs plin de nepăsare

îmi văd tăcut de drum

şi zâmbesc optimist

Nostalgie de toamnă

ascult tăcerea norilor

ca pe cel mai trist bocet

după nopţile de vară furtunoase

când îmi lăsam gândul să se dea

în leagăn legat cu fulgere

obosit

o să adorm la sânul toamnei

ameţit de vinul dulce din strugurii

zdrobiţi în picioare de toate fecioarele

care nu-mi sunt sortite

tu mă aşteaptă în primăvară

şi mă trezeşte cu un sărut

Trăgând cu ochiul la iubire

un eu abandonat demult

tremura ghemuit

în spatele uşilor ferecate

sub răceala florilor de brumă

până să te privească întâia oară

apoi

s-a transformat în păpuşă woodoo

şi-o vreme la mâna destinului

a fost străpuns de dorinţe

şi ars cu dor

după tortura plicticoasă

hazardul ca un copil răsfăţat

a abandonat iute jucăria stricată

în acelaşi colţ obscur unde a gasit-o

acum zace printre pagini scrise

c-un ac de îndoială rupt în piept

un stilet ascuţit de gândul hain

că nu ai fi putut vreodată să umpli

mai mult decât gaura cheii

din inima mea

dar tu mi-ai deschis sufletul

 

Asceză

fiecare pas îmi suna

ca şi suspinul pietrei de sub daltă

când ciopleam pustiul

pe acelaşi cerc de-o viaţă

ca să-mi delimitez temniţa

cerul mi-a sigilat celula

prăbuşindu-şi cupola serii

peste crestătura din stâncă

în care am jetfit orizontul

au mai căzut şapte îngeri

cu săbii crescute-n aripi

ei îmi păzesc izvoarele limpezi

de ochii tulburi care ar vrea

să-mi şteargă peştii de sub tălpi

Insomnie

îmi scald ochii buimaci în noapte

ea curge alene pe sub geamul meu

plină de lumini care înoată letargic

spre apele limpezi ale zorilor

mă bântuie fantoma trecutului

lăsând pe jos urme de amintire

dâre de resturi pline de putregai

ca să le mătur sub preşul uitării

din fumul de la lumânarea calmă

văd cum se încheagă chipul ei

c-o floare de hibiscus la ureche

vis frumos născut în nesomn

 se nasc pe cer dâre de fum şi pene

când îngeri în flăcări cad

tot mai aproape de cetatea mea

păcatul să-mi închidă-n  piatră

parfumul florilor de noapte ascunde

râuri de otravă existenţială

sub ropotul dorinţelor ascunse

oftez perturb concertul nocturn

abandonat ca o moară de vânt

trimit SOS-uri tornadelor din depărtări

căci mă animă doar o briză amăruie

desprinsă dintr-un evantai de tristeţi

Rânduri pentru tăcere

nu pot să mă ascund

sub ţurţuri grei de linişte

acum

în plin anotimp al cuvântului

eu

fiinţă a căutărilor utopice

care îşi cântă zbuciumul

nu-mi pot amuţi gândul

a cărui limbă de sabie

taie noi înţelesuri

cu vorbe alese

voi scrie rânduri şi pagini

până ce viaţa va închide peste mine

coperta morţii

să umplu apoi liniştea de mormânt

căci încă voi mai avea de spus

totul

Eden în lucru

pe când hoinărea liber
prin cele mai ascunse gradini ale Raiului
sufletul
ostenit de atâta frumos
a stat să îşi tragă răsuflarea
la umbra statuii lui Lucifer
 
cete de îngeri s-au năpustit asupra sa
şi-au încercat să îl stărpească
zdrobindu-l cu mere oprite
 
l-au ridicat dintre poamele care musteau
şi l-au aşezat pe un nor de toamnă
ca să coboare pe apele cerului limpede
până la cea mai de jos parohie
 
un vânt l-a purtat ca pe un fulg
abandonându-l pe o lume stearpă
unde din ţărâna pe care a muscat-o
la locul persecuţiei divine
şi dintr-o sămânţă rămasă sub pleoapa dreaptă
îşi construieşte propriul Eden

Moluscă

ecourile cardiace

loveau ţambalul toracic

asemeni unor ciocănele

până ce coastele mi le-au rupt

ca pe nişte corzi subţiri

în ritmul alert de dragoste

apoi jilav de lacrimi

în pas domol de melc

prin nisipuri m-am târât

până am ajuns sub ochii tăi

din care m-ai plouat cu foc

să-mi faci o cochilie de cristal

stau acum în faţa ta

cu inima bătând la vedere

şi sculptând fisuri adânci

te implor neputincios

prin flăcări să mă treci din nou

ori să calci peste mine

Vas fantomă

în vele îmi plânge curcubeul

şi îmi oftează marea cu un vânt calm

purtându-mi departe corabia gândului

pe ape care se încheagă spre cer

către porţi demult închise

comete zburdă ca delfinii

stelele s-au înecat în spuma valurilor

însă lumina farului mă înconjoară

şi mă trece prin furtuni aprige

cu toate ca destinul este la cârmă

catargele şubrede mi se tocesc

pe sub perdelele aspre de nisip

prin care timpul mă trece nemilos

în căutarea mea utopică a clepsidrei

în care secunda primordială se divide

ultimul port mă aşteaptă în ceaţă

să îmi leg vasul de o piatră de mormânt

departe de apele unei lumi tulbure

şi de curgerile veninoase din privirile

celor ce nu văd dincolo de cuvinte

Secetă

deasupra mea norii

au uitat să mai cadă

devenind simplu decor

îmi bălteşte sângele în vene

iar sufletul deasupra sa

s-a transformat în roi de muşte

şi îi soarbe seva cu nesaţ

până la secarea izvorului

ca apoi să caute altă albie

ascund deşertul din priviri

până la prima ploaie de viaţă

când o să-mi curgă puhoaie-n ochi

Salvează-mi ochii!

Ochii secaţi de apele saline
refuză blestemul opacităţii,
îşi slefuiesc asprele cornee
prin colburi fine de amintiri
şi nisipuri străine de clepsidră.


Vino!
Peste oceanul sufletului meu
propagă-ţi mierea într-un tsunami,
din temelii dărâmă-mă te rog,
ca o urgie binecuvântată.


Arată-mi pasul de iubire
ca să dansăm nebuni spre zori,
unde cu incantaţii tactile
am să invoc musonul de lacrimi,
să-mi urce iarăşi în priviri.


Învaţă-ma să plâng de fericire!

Reflexie moartă

oglinda în chinurile facerii

crâşneşte sticlos în ramă

încleştând caninii fisurilor

îşi rupe apele limpezi de argint

sfâşiate de ochii mei înceţoşaţi

captivi în vise mlăştinoase

sângerează lumină tulbure

coagulând întunericul în vânătăi

împrejurul unui contur rece

naşte o reflexie care nu zbiară

spânzurată în cordonul ombilical

al realităţii care o hrăneşte

Gust amar

îmi răsună pieptul a neîmplinire

ca un clopot cu limba inimă de plumb

când paşii privirilor ei nasc în mine

înţepătoare ecouri piramidale

ascund avântul spre fericirea interzisă

îmbrăcându-mi privirile cu roba tristeţii

când îmi curge pe stalactitele sufletului

seva iubirii pe care nu am s-o gust

mărul oprit va putrezi în întunericul rece

rămânând în urma lui doar învelişul de versuri

căci nu o să-i câştig dragostea la loz în plic

la loteria viselor măsluită de destin

Jumătate lipsă

Poezia

este cel mai mare munte,

în vârful căruia zeii fac popas

la umbra pomului cunoaşterii.

Îi escaladez pantele stâncoase,

cu frânghii de cuvinte şi pitoni de metaforă,

în cautarea celei mai înalte stânci

de pe care să mă arunc în gol.

Nu pot decat să planez,

Raiul mi-a dat prima aripă şi Iadul pe a doua,

una crescută în exterior şi alta în interior,

într-un antagonism care mă sfâşie.

Cu singura pană

mai împletesc încă o cărare

cu o ureche ascultând ale heruvimilor ode

şi cu cealaltă diavolii dospind apocalipsa.

Îmi iau elan pentru încă un salt

în care voi mima zborul şi ţipătul primordial,

căci sunt doar o jumătate de pasăre phoenix

în căutarea unui crematoriu.

The Scarecrow

sunt strajă peste pajişti

pline de cucută şi mătrăgună

pironit în ţăruşul sorţii

pe care îmi urcă în piept

buruieni albinoase

printre otrăvuri acide

voi sta să îmi maturez versul

timp de 77 de generaţii de corbi

şi să îmi fac aripi negre

din penele lor lepădate

când inima-mi va fi avidă

ca un bulgăre de var nestins

îmi voi lua tăcut zborul

spre râul iubirii din care voi renaşte

porumbel

Evadare

riscam să nasc un vid rece

prin arderea mea risipitoare

în acest univers carceral

în care nu există balamale

 

lucrez la un portal întunecat

într-o mică fisură din piatră

unde prin igrasia gândului

îmi forţez eliberarea

de cealaltă parte a stâncii

mă întrupez în nor de toamnă

din care mai trimit spre lume

fulgere sferice mute

Fără grabă

Purtând ziua ca pe o povară

îmi târam ochii prin colbul drumului,

grăbit să-mi netezesc cărarea îngustă

plină de bolovani colţuroşi.

Mă risipeam pe calea spre pierzanie

prin mlaştina sufocantă a lumii,

când soarta crudă pe umeri îmi trona

asemeni unui înger de granit.

O frunză cu sufletul otrăvit de toamnă

m-a întrebat spre ce alerg nebuneşte,

apoi şi-a lăsat trupul ruginit să cadă

printre aromele ultimei brize calde.

În acea zi am învăţat pasul domol,

căci timpul oricum îmi va veni de hac

şi-am stat să scutur cu pana versuri

din macii de la margine de drum.

Lemn nobil

Stau iar la acea masă obosită,
Ce mi-a redat magia scrisului,
Şi-i mângâi faţa veşnic obosită,
Brăzdat-adânc de gheara timpului.

Mi-a ascultat întotdeauna păsul,
Din carii ofta la vers de doruri,
Apoi miloasă scârţâia suspine,
Atentă l-ale mele amaruri.

Cu pan-am scrijelit numele muzei,
Pe lemnul opac, avid de gânduri,
Ce poartă urma coatelor de piatră,
De când frământam în noapte versuri.

Stau iar pe coate şi caut rimele,
Cu gândul la dorul de-altădată,
Stau iar la masa asta de doi lei,
De metafore înnobilată.

Epuizat

Măsor odaia din priviri
în căutare de versuri catifelate
ca să şterg bibeloul iubirii uitat
într-o cutie cu fâşii de trăire,
năpârliri ale unei existenţe apuse.

Dar muza tace.

Îmi atârn trupul în cuier
şi ascult în el molia timpului
cum taie firele tinereţii
cu foarfecă din limbi de ceasornic,
dar meditaţia este imposibilă.

Sunt prea obosit.

Închid ochii în coji de nucă,
îi aşez pe râul somnului târziu,
pe partea cea mai liniştită,
fără vârtejuri de vise
şi stânci de insomnie.

Îmi dorm şi stafiile.

 

 

Scrie-mi!

Scrie-mi tainele ascunse,
Cu un fulger prins în pană,
Dă-mi şi pânza luminoasă,
Să-mi sterg sarea de pe rană.

Scrie-mi viitorul negru,
Ca un fum pierdut în vreme,
Cu cerneală de lumină,
Printre rânduri de poeme.

Scrie-mi visul pe o plajă,
Când marea cu spume plânge,
Scrie-l sub valuri pufoase,
Să-i văd vraja cum se stinge.

Scrie-mi viaţa ca pe-o apă,
Râu cu faţa sângerie,
Scrie-i curgerea spre moarte,
Printre ţărmuri de hârtie.

Scrie-mi drumul spre ţărână,
Printre flori de poezie,
Să-mi scriu numele pe-o piatră,
Unde timpul nu adie.

Fruct oprit

O sămânţă din pleavă,

purtată de vântul destinului vitreg,

a înrădăcinat în sol de purgatoriu

un avorton al Edenului.

Toate crengile hrănesc un fruct

ascuns de-un înveliş lemnos,

scoarţă brăzdată adânc

de colţii prădătorilor flămânzi.

Ochii înflăcăraţi ai unui demon bun

au transformat scutul în cenuşă,

iar rodul răscopt necules

invocă providenţa şarpelui.

Îmi simt mărul roşu în piept

neînceput de viermele iubiri.

Alchimia cuvântului

pulsul inimii universului
îşi etalează tainele de nepătruns
codate în unde luminoase
care tremură în astri

dezlegarea ecuaţiei cosmice
apare ca un ţel utopic
prin prisma timpului meu finit
iar versetele de aur ale nemuririi
nu curg prin artera subţire
a cunoaşterii umane

străin de alfabetul divin
în care totusi suntem scrişi
încep a şlefui cuvinte brute
cu speranţa oarbă de a scrie
în limba mea de lemn
psalmii prohibiţi ai eternităţii

însetat de stihuri nescrise
ascunse prin unghere întunecate
caut să inund văile sterpe
sorbind râuri de lumină

Privind îngerul

Ziua dansează la orizont,

târându-şi trena zdenţuită

peste crestele dealurilor ursuze

care adorm sub paşii ei.

Un clopot cu limba de plumb

îşi drege glasul de bronz

vestind întoarcerea îngerului,

care stă la marginea unei gropi jilave

sprijinit de o piatră nescrisă.

Privindu-mă cu jind,

şi-ar pune degetul pe buze

în semn de reducere la tăcere,

dar mi-am ascuns sufletul

pe tărâmul sacru al poeziei,

loc neprihănit de miasma sa.

Şi-ar înfige secera veninoasă

în spicul pulsului meu trandafiriu,

dar s-ar alege doar cu niste oase

ca să-şi facă din ele clopoţei de vânt,

căci pumnul de ţărână care sunt

îl voi împrăştia sub un plop

să-i hrănesc zbuciumul din frunze.

Ştie că nu o să tac.

Îmi zâmbeşte plin de sarcasm

apoi îşi întoarce privirea de la mine,

în căutarea altui vas de lut gol

rămas fără secunde.

În final...

moartea se teme de poeţi.

Sssst!

Exil

Cu gândul de a pleca

spre alţi aştri străini

am uitat de steaua mea

care aproape s-a stins.

O zeiţa milostivă

a sacrificat o rază bălaie

din coada cometei sale

şi mi-a înfăşurat soarele

într-un giulgiu fin,

metamorfozându-l ireversibil

într-un scorpion de foc

care îmi injectează lumile

cu otrava dorului.

Mi-a rămas ca ultim refugiu

doar faţa întunecată a Lunii,

unde împart adăpostul întunericului

cu şerpi negri de umbră.

Până să găsesc normalitatea

pe cea mai rece orbită,

la marginea eternităţii,

îmi pregătesc fuga

printr-un con de umbră

către un răsărit cald

care nu o să doară.

Stau iar la mila zeiţei

să-mi ducă luna în eclipsă.

Fata morgana

O perdea de aburi moi,

desprinşi din poezia caldă,

îmi serveşte drept ecran

pe care proiectez o himeră

prin prisma unui dor nebun.

Mişcări din dans de iele

în cântec de sirenă,

modelează ceaţa ca pe lut

şi întrupează artistic

o tortură agonizantă.

Simt mângâieri mătăsoase

cum fug spre vârful degetelor

când este în faţa mea,

dar îmi îngheaţă lumina ochilor

când se pierde în orizonturi reci.

Gheara crâncenă a iubirii

caută să îmi sfâşie pieptul,

iar eu alerg dupa ea

sperând să îi imortalizez făptura

în rama inimii încă goală.

Spre culme

Între „tic” şi „tac”

înaintez spre tine...

Eu sunt o jumătate,

iar tu eşti cealaltă

dintr-o clepsidră răsturnată.

Bob cu bob

mut bolovanii iubirii

pe panta abruptă a destinului

spre apogeul împlinirii sentimentale,

unde voi pecetlui cu un sărut

simbioza sufletească.

Iar dacă nu vei fi tu ...

singurătatea!

La malul serii

Refluxul zilei tulbure

mă cheamă să-mi scald sufletul

în valuri limpezi de lumină difuză,

iscate de o rază albăstruie

pe laguna crepusculară

în care vor coborî stele.

Îmi plimb gândul hoinar

printre epave de vise

eşuate la malul serii

şi piaptăn nisipul mărunt

cu pana astăzi mută,

sperând să găsesc cioburi.

Inima mea – jumătate de clepsidră,

nu îşi cunoaşte măsura

şi caută cu înverşunare

să-şi întregească existenţa,

să lase dragostea...

să curgă.

Caut să făuresc din resturi,

în focul revărsat de lună,

o sticlă fină de ceas

pe care să picur apoi

un fir de sentiment,

să-l subţiez cu poezie.

Amprenta prezentului

Între nostalgie şi visare

prezentul este redus

la o secundă efemeră,

la un gând înaripat,

ori la o simplă foaie albă.

Îngheţând curgerea secundei,

pliez foaia în spatele retinei scârbite

care este ca o coală de plombagină

şi peste ea aştern gândul,

apoi presez totul la un loc

între pietrele dure

ale trecutului şi viitorului.

Secunda se topeşte

şi gândul îşi ia zborul,

iar retina obosită se refugiază

la adăpostul cald al pleoapei.

Rămâne în urma zilei

doar foaia mâzgălită

în această matriţă bizară...

Un tablou abstract.

Ploaie de primăvară

O ploaie bacoviană

bate letargic la fereastra mea

înlăcrimată de atâta plăcere,

după sărutul unui vânt cald

născut în pat de flori.

Se clatină amfora cerului

în briza caldă şi aromată,

plouă cu verde crud

şi din descântec lin de străşini

se reîncarnează primăvara

în trup proaspăt de pădure,

neprihănit de toamnă.

Cu revărsări de lumină divină

se deschid jgheaburile norilor

să curgă viaţa în firul ierbii

printre tunete înfundate,

ca să tresară-n somn

poetul din mormânt.

Prins pe portativ

Cheia visului de iubire

a dat tonul trăirilor

care au dat năvală peste mine.

Mi-am redus raţiunea la tăcere

să pot asculta chemarea dulce,

apoi sufletul avid de ea

s-a transformat în violoncel

căruia i-am pus strune fragede

decupate din liniştea dimineţii,

să poată cânta armonios

freamătul paşilor ei

purtaţi departe de mine.

Caut să-mi acordez pana

după nota sentimentului suprem

şi compun o arie premergătoare

al cărei dirijor e dorul

pe care îl voi vinde pe un sărut.

Atunci va începe simfonia.

Apă chioară

Serenitatea din ceaşca de cafea

îndulceşte dimineţile mohorâte,

după nopţi în care am sorbit versuri

din pahare cu vin sec.

Păcat...

orice nuanţă nobilă

şi orice mâl întunecat

se dizolvă subit

în viaţa mea apă de ploaie

strânsă într-o coajă de nucă

în care se nasc pe alocuri

sedimente de poezie.

Un roi de vise puerile

reţine razele calde

să nu pot migra în vapori

spre sfere de lumină.

Mă tot ocoleşte norul

ce-mi poate da acel strop,

acea picătură preţioasă

din colorantul intens

stors din curcubeu.

The path to decay

Se tulbură seninul

cu valuri de lumină albă,

coagulând la orizont

nuanţe de albastru radiant

din sângele de neon.

Un înger în agonie

cu sufletul prădat

de focul visului de iubire,

şi-a lepădat nemurirea,

lăsându-şi venele să înflorească

pe lama unui fulger.

În locul decadenţei,

păienjenii ţesură giulgiul

şi-un fluture negru pe buze

pecetlui gura eretică,

iar timpul infinit îl părăsi

ca o furtună de nisip.

Dar fratele mai mare, moartea

nu-i dărui nefiinţa

ci i-a reanimat leşul cu durere

să-nveţe ce e suferinţa.

Şi-a rupt aripile în cădere,

iar penele înmuiate în dor

s-au risipit ca o sămânţă

în mii de suflete pribege,

ca să rodească poezie

în numele fiorului nutrit,

plătit cu eternitatea.

Căutare

„Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodată,

dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa.”

Vama Veche

Când creşte noaptea
din umbre de pădure
şi soarele este bocit de salcii
cu glas amar de cucuvele
eu îmi încep pribegia.

Pe hărţi stelare încâlcite
urmăresc un cânt de sirenă
căruia doar sufletul meu blestemat
îi stă neputincios în cale
şi-l sparge în mii de ecouri
ca să fug după toate.

În zori mă răpune visul tău
asemeni unei boli molipsitoare,
acum când mă arde setea
şi m-aş adăpa nesăţios
din urma ta de zeiţă
spre care aleargă toată roua
să îşi desăvârşească puritatea.

Dar răsăritul...

Voi alerga spre tine
chiar dacă speranţele se ofilesc
la umbra stâncii destinului,
iar ruga e doar amăgire
când Dumnezeu este redus
la o simpla particulă
ascunsă mai degrabă
în neutroni.

Etichetă

Palme reci

mi-ar biciui obrazul,

priviri veninoase

mă săgetează pe la spate

şi tălpi ce asudă ură

mi-ar alunga-n ţărână

speranţele târâtoare.

Minţi ostenite

sub povara sacului furnicii

îmi judecă doar coperta

şi-i caută întinarea,

iar conţinutul...

îl tăvălesc prin mocirla

să-şi protejeze sinele închistat

reducându-mă la un banal clişeu.

Pasiv îmi spăl faţa

cu un zâmbet ignorant,

dar nu mă pot lepăda

de falsa condiţie mizeră

pe care mi-o proiectează alţii

şi-o port tatuată pe frunte

ca pe o sentinţă.

Buchet

O foaie scrisă jumătate
aşteaptă următorul vers,
o carte deschisă, prăfuită
aşteaptă să o termin,
un sentiment înăbuşit
aşteaptă să-l dezlanţui...
şi câte cele mă aşteaptă
în ele să mă risipesc.
Primul ceas al zilei mă află
pe prăpastia sănătăţii mintale
înnodând fragmente de credinţă
cu speranţe resuscitate
şi alte vise în stingere
ca să-mi prind sufletun-n manunchi,
ca pe-un buchet de flori
ce-l ţin în apă sărată
şi-l paşte ofilirea.

Dar cui să-l dăruiesc ???

Curs de coliziune

Mă-nvârt în jurul inexistenţei
pe-un cerc ce-mi interzice
orice trăire tumultoasă.
Ironicul zeu hazard
şi-a pus discipolul timp
să îmi întârzie numărătoarea
până la ciocnirea inevitabilă
cu cometa iubirii,
care-mi va transforma orbita
într-o spirală de migrare
spre o galaxie luminoasă.
Consum energia latentă
în versuri despre numic
să nu potenţez impactul,
care poate să nască dintr-un sărut
o supernovă sentimentală.

Poezie ploaie

Îngânând cerul noros,
Şi tunetele-i înfundate,
Aranjez versul lepros
Înnodând rime încruntate.


Ritmul schiop îl corectez,
În treacătul vântului pasiv,
Când grăunţe copiez
Ce-s prinse pe-al ploii portativ.


Cu pana prind fulgerul,
Din nori ce-s vitregiţi de soare,
Şi-l împletesc cu cântul
A mii de păsări mortuare.


Umbrelă de hârtie,
Deschid invers sub cerul meu,
Pahar de poezie,
Care aşteaptă un curcubeu.

Rejet

Am pliat în palmă

toate dimensiunile

să rup apoi câte o bucată din ele

şi să le las sângerânde.

Iadul picura lava încinsă,

Raiul rostogolea mere oprite,

iar celelalte işi pierdeau esenţa

în întunericul mut

scurs de acest plan existenţial.

Am vrut să mă grefez

în acele crude incizii

să pot creşte din ele,

dar timpul a cauterizat iute rănile

transformându-le in găuri negre,

ca să împotmolească în eternitate

toate drumurile către adevăr.

Mi-au rămas bucăţile sfârtecate

din care am facut un colaj fără sens,

să il mototolesc după aceea

ca pe o foaie cu versuri eşuate.

L-am modelat şi l-am transformat apoi

în ghiveci pentru un gând.

Viaţă, sau ceva asemănător...

Levitez de-o vreme

deasupra mizeriei lumeşti

dar nu mă pot desprinde suficient

să sorb nectarul vieţii.

Plutesc în derivă

într-un univers vidat

în care soarta crudă m-a pus

în imponderabilitate existenţială.

Mi-e sufletul vlăguit,

s-a stafidit în coaja trupului

de-a lungul acestei lungi perioade

de inaniţie sentimentală.

Timpul e singura forţă,

un fel de gravitaţie orizontală

care mă târăşte continuu

către abisul morţii.

Înaintez anevoie

pe tractul sinuos al destinului

spre clipa în care mă voi naşte

ciupercă nucleară.

Templu bizar

Peste un altar profanat

de dorinţa de a fi altceva

am înalţat o schelă şubredă

din cuvinte uşor casante,

legate cu aţă subţire de trăire.

Pereţii de piatră colţuroasă

ascunsă de-o tencuială de aparenţe

delimitau un lăcaş care zăcea

sub o pictură bolnavă.

Soarele, ca o manifestare temporală

m-a făcut să zdrobesc zidurile

spre răsărit şi spre apus,

să pun în locul lor coloane de gânduri scrise

cu capiteluri epice,

să nască între ele

vitralii de lumină.

Spre miazăzi am dat foc dorinţelor

să ardă lent în foc mocnit,

să înnegrească fresca.

Spre miazănoapte am pus tapet alb

din cea mai insetată hârtie

peste mozaicul de sentimente.

Candelabrul ancestral

ancorat în rădăcina universului

îşi mai aprinde câte o luminiţă

şi-mi scoate cupola din obscuritate,

acolo voi picta tabloul final.

Dar până atunci, jos pe un stativ,

sub praful remodelării spirituale

cartea mea aşteaptă un nou capitol.

Te-am închis...

Te-am închis in pagini scrise,
Cu pana cheie de suflet,
În cuşcă cu alte vise,
Şi cu zbuciumatul cuget.

Eu te-am închis în inimă,
Pumnal rece şi ruginit,
Legat în lanţ de patimă,
Pe care însă l-ai zdrobit.

Apoi sub pleoape te-am închis,
Însă cutremur te-ai făcut,
Să naşti în mine un abis,
Să-l am cu versuri de umplut.

Te-am inchis în a mea carte,
Sub file cu suflet de scrum,
Semn între dorinţi deşarte,
Într-un capitol cu parfum.

Te-am închis în amintire,
Am renunţat a mai spera,
Căci dreptul la fericire
Nu sunt în stare a ţi-l da.

Te-am închis ca pe o floare,
Să nu mai simt al tău parfum,
Aromă de disperare,
Te las acum... îmi văd de drum.

Astenie de primăvară

O mână aspră printre file

înfioară cuvintele scuturate

în brumă subţire de versuri,

a căror efect balsamic

îmi alină palma bătătorită.

Picioarele sătule de umblet

zac înfipte-n duşumea,

iar capul apasă greu pe umeri

ca o sentinţă definitivă

dată de o zi de muncă.

Televizorul propagă zgomot,

simt că îmi ucide gândurile,

iar creionul nu mai găseşte drumul

către izvorul poeziei

pierdut printre grăunţe de sudoare.

Revin printre foile scrise

care se holbează iscoditor

la degetele mele ostenite.

Mă uit şi eu atent la ele,

dar nu găsesc nici o sămânţă

şi nici un scop peren ca să-l plantez

în pământul de sub unghii.

Alchimie spirituală

Am mărunţit gânduri pribege

şi mi-am topit umbrele ruginite,

apoi am adăugat ţărână jilavă de vise

stropită cu lacrimi amare,

să le combin apoi cu durerea

la flacăra molcomă a scrisului.

În zadar...

zămisleam doar o piatră seacă.

Am smuls apoi dintr-o privire

acea scânteie rară

dătătoare de strălucire existenţială

care a stârnit o reacţie în lanţ,

revărsând valuri de aur

peste un suflet atins de stricăciune.

Mi-am poleit tristeţea

c-o pojghiţă de sentiment nobil.

Stagnez fără speranţă

între dragoste şi mizerie,

dar caut metamorfoza de profunzime

să nu ajung un artefact kitsch-os,

alt bibelou gol pe dinăuntru

pe taraba iubirii.

Voi căuta elementul cheie

săpând în alţi ochi.

Sânge rece

Am gura otrăvită

de zbaterea cugetului zbuciumat

care produce-n doze mari

veninul unui sentiment ascuns.

Cu limba ascuţită

injectez o mică parte

prin petice de hârtie

în acel pahar preţios

mereu însetat de cerneală.

Dar restul de amar

mi se cristalizează în piept

în solzi galbeni de gelozie,

armură inpenetrabilă

pentru orice mângâiere.

Soarele îşi clatină razele

mângâind pământul dezmorţit

asemeni unei sălcii plângătoare,

dar eu îmi târăsc sufletul

prin gheţuri cu zâmbet de umbră,

printre bolovani tăioşi şi reci

şi peste ghimpii sorţii crude

ca să-mi leapăd mantaua de gânduri

infestată peste măsură

cu toxina dorului tău.

Descătuşat de fascinaţia chinuitoare

am să pot căuta alţi ochi încinşi

să-mi încălzească sângele.

Deşert

Pe la poalele dunelor nomade

îmi port tălpile arse

într-un tango alert cu viaţa

printre nisipuri mişcătoare,

care-mi înghit paşii.

Un negustor numit Destin

cu simţul umorului exacerbat

mi-a dăruit tăbliţa cu taina cuvantului,

dar eu am îngropat-o prosteşte

la rădăcina unui pom uscat.

Vântul îngemănat cu moartea

care-i suflă timpului în vele

se hrăneşte cu urmele paşilor mei,

dar drumul spre acea oază umbroasă

îl găsesc şi prin furtună.

Tot vărs paharul poeziei

plin de napalm distilat în suflet,

catalizatorul sentimental suprem,

şi îţi aştept flacăra mistuitoare

deşertul să-mi transformi în sticlă.

Atunci, în vârful penei de scris

voi pune diamantul iubirii

ca să redesenez peisajul monoton,

zgâriind adânc versuri

pe fereastra către lume.

Floare târzie

Cu capul cufundat în înălţimi
în nori de vise-nceţoşate
alergam dupa făptura sa himerică
şi-o căutam apoi în pagini scrise,
apoi i-am simţit parfumul sufletesc
şi m-a luat un dor nesăţios,
căci ea era ispita foii albe
pentru un suflet de grafit.
Înflorea în nopţile târzii
scuturând din inflorescenţa ochilor
fire de cerneală fierbinte,
din care apoi împleteam versuri
în calmul vast al insomniei.
În mână pana mi-a aşezat,
ca o extensie divină
la un prefabricat al sorţii
plămădit în zeama păcatului.
Umbrită de gândul blestemat
că poate nu am s-o culeg
s-a închis într-un fruct sec,
care asteaptă adierea cataclismică
a unui sărut ...
să mi-o scuture iar în inima.

Operaţie eşuată

Mi-a germinat în cuget

un gând patogen,

ale cărui simptome amoroase

m-au clătinat în sentimente.

Departe de orice tratament pe tocuri

cu gust îmbâcsit de ţigară

şi aromă de parfum ieftin

am recurs la o lobotomie

(fie ea şi temporară)

la masa de scris.

Anestezicul bahic

a avut efectul scontat,

dar a lăsat sechele adanci

îngropate între tâmple

în ecouri cardiace acute,

ce-mi fac perna de piatră.

Privesc instrumentarul de sticlă

cum zace pe dusumea ori pe masă,

picurând surogat de vise

pe foi cu gânduri ciopârţite

pe care sigur nu le va citi.

Voalul licorii zeului

ridicat de aburi de cafea fierbinte

mi-o dezvăluie tot acolo,

înflorind în inima mea

ca un trandafir malign

înfipt în nervul iubirii,

floare pe care n-o pot extirpa

Măceşe

În spatele irişilor bătrâni

spoiţi în nuanţă autumnală

bântuie un vânt îngheţat

cu salbă de frunze moarte.



A desfrunzit măceşul

ce mi-a crescut în suflet,

iar crengile sângerii

îmi mângâie măruntaiele

cu atingeri de ghimpi.



Se zbate-n briza rece

lepadând vreascuri uscate,

îmi pregăteşte rugul

care musteşte de iubire.

Doar tu lipseşti...

să-mi oferi scânteia.



Pe crenguţe fragede

crescute-n buze şi obraji

arar rodesc patimi,

fructe roşii-coapte

pentru dulceată amară.




Le brumez cu zâmbete forţate,

apoi le scutur în inimă

şi le mătur pe foaie.

Fir de aur

Desfac de pe fusul vieţii

un fir subţire invizibil

să îmi ţes pânza.

Hazardul mi-a pus în ac

poezia,

fir de nuanţă divină

depănat dintr-un izvor veşnic,

să-mi definesc conturul.

Implor Cerul să mă lase

să torc din caierul sorţii

firul scump al iubirii,

cât să imi umplu forma

cu strălucire.

Pe o pânză pătrată

voi coase un cerc perfect

plin cu aur.