Fata morgana

O perdea de aburi moi,

desprinşi din poezia caldă,

îmi serveşte drept ecran

pe care proiectez o himeră

prin prisma unui dor nebun.

Mişcări din dans de iele

în cântec de sirenă,

modelează ceaţa ca pe lut

şi întrupează artistic

o tortură agonizantă.

Simt mângâieri mătăsoase

cum fug spre vârful degetelor

când este în faţa mea,

dar îmi îngheaţă lumina ochilor

când se pierde în orizonturi reci.

Gheara crâncenă a iubirii

caută să îmi sfâşie pieptul,

iar eu alerg dupa ea

sperând să îi imortalizez făptura

în rama inimii încă goală.

Spre culme

Între „tic” şi „tac”

înaintez spre tine...

Eu sunt o jumătate,

iar tu eşti cealaltă

dintr-o clepsidră răsturnată.

Bob cu bob

mut bolovanii iubirii

pe panta abruptă a destinului

spre apogeul împlinirii sentimentale,

unde voi pecetlui cu un sărut

simbioza sufletească.

Iar dacă nu vei fi tu ...

singurătatea!

La malul serii

Refluxul zilei tulbure

mă cheamă să-mi scald sufletul

în valuri limpezi de lumină difuză,

iscate de o rază albăstruie

pe laguna crepusculară

în care vor coborî stele.

Îmi plimb gândul hoinar

printre epave de vise

eşuate la malul serii

şi piaptăn nisipul mărunt

cu pana astăzi mută,

sperând să găsesc cioburi.

Inima mea – jumătate de clepsidră,

nu îşi cunoaşte măsura

şi caută cu înverşunare

să-şi întregească existenţa,

să lase dragostea...

să curgă.

Caut să făuresc din resturi,

în focul revărsat de lună,

o sticlă fină de ceas

pe care să picur apoi

un fir de sentiment,

să-l subţiez cu poezie.

Amprenta prezentului

Între nostalgie şi visare

prezentul este redus

la o secundă efemeră,

la un gând înaripat,

ori la o simplă foaie albă.

Îngheţând curgerea secundei,

pliez foaia în spatele retinei scârbite

care este ca o coală de plombagină

şi peste ea aştern gândul,

apoi presez totul la un loc

între pietrele dure

ale trecutului şi viitorului.

Secunda se topeşte

şi gândul îşi ia zborul,

iar retina obosită se refugiază

la adăpostul cald al pleoapei.

Rămâne în urma zilei

doar foaia mâzgălită

în această matriţă bizară...

Un tablou abstract.

Ploaie de primăvară

O ploaie bacoviană

bate letargic la fereastra mea

înlăcrimată de atâta plăcere,

după sărutul unui vânt cald

născut în pat de flori.

Se clatină amfora cerului

în briza caldă şi aromată,

plouă cu verde crud

şi din descântec lin de străşini

se reîncarnează primăvara

în trup proaspăt de pădure,

neprihănit de toamnă.

Cu revărsări de lumină divină

se deschid jgheaburile norilor

să curgă viaţa în firul ierbii

printre tunete înfundate,

ca să tresară-n somn

poetul din mormânt.

Prins pe portativ

Cheia visului de iubire

a dat tonul trăirilor

care au dat năvală peste mine.

Mi-am redus raţiunea la tăcere

să pot asculta chemarea dulce,

apoi sufletul avid de ea

s-a transformat în violoncel

căruia i-am pus strune fragede

decupate din liniştea dimineţii,

să poată cânta armonios

freamătul paşilor ei

purtaţi departe de mine.

Caut să-mi acordez pana

după nota sentimentului suprem

şi compun o arie premergătoare

al cărei dirijor e dorul

pe care îl voi vinde pe un sărut.

Atunci va începe simfonia.

Apă chioară

Serenitatea din ceaşca de cafea

îndulceşte dimineţile mohorâte,

după nopţi în care am sorbit versuri

din pahare cu vin sec.

Păcat...

orice nuanţă nobilă

şi orice mâl întunecat

se dizolvă subit

în viaţa mea apă de ploaie

strânsă într-o coajă de nucă

în care se nasc pe alocuri

sedimente de poezie.

Un roi de vise puerile

reţine razele calde

să nu pot migra în vapori

spre sfere de lumină.

Mă tot ocoleşte norul

ce-mi poate da acel strop,

acea picătură preţioasă

din colorantul intens

stors din curcubeu.

The path to decay

Se tulbură seninul

cu valuri de lumină albă,

coagulând la orizont

nuanţe de albastru radiant

din sângele de neon.

Un înger în agonie

cu sufletul prădat

de focul visului de iubire,

şi-a lepădat nemurirea,

lăsându-şi venele să înflorească

pe lama unui fulger.

În locul decadenţei,

păienjenii ţesură giulgiul

şi-un fluture negru pe buze

pecetlui gura eretică,

iar timpul infinit îl părăsi

ca o furtună de nisip.

Dar fratele mai mare, moartea

nu-i dărui nefiinţa

ci i-a reanimat leşul cu durere

să-nveţe ce e suferinţa.

Şi-a rupt aripile în cădere,

iar penele înmuiate în dor

s-au risipit ca o sămânţă

în mii de suflete pribege,

ca să rodească poezie

în numele fiorului nutrit,

plătit cu eternitatea.

Căutare

„Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodată,

dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa.”

Vama Veche

Când creşte noaptea
din umbre de pădure
şi soarele este bocit de salcii
cu glas amar de cucuvele
eu îmi încep pribegia.

Pe hărţi stelare încâlcite
urmăresc un cânt de sirenă
căruia doar sufletul meu blestemat
îi stă neputincios în cale
şi-l sparge în mii de ecouri
ca să fug după toate.

În zori mă răpune visul tău
asemeni unei boli molipsitoare,
acum când mă arde setea
şi m-aş adăpa nesăţios
din urma ta de zeiţă
spre care aleargă toată roua
să îşi desăvârşească puritatea.

Dar răsăritul...

Voi alerga spre tine
chiar dacă speranţele se ofilesc
la umbra stâncii destinului,
iar ruga e doar amăgire
când Dumnezeu este redus
la o simpla particulă
ascunsă mai degrabă
în neutroni.