Se tulbură seninul
cu valuri de lumină albă,
coagulând la orizont
nuanţe de albastru radiant
din sângele de neon.
Un înger în agonie
cu sufletul prădat
de focul visului de iubire,
şi-a lepădat nemurirea,
lăsându-şi venele să înflorească
pe lama unui fulger.
În locul decadenţei,
păienjenii ţesură giulgiul
şi-un fluture negru pe buze
pecetlui gura eretică,
iar timpul infinit îl părăsi
ca o furtună de nisip.
Dar fratele mai mare, moartea
nu-i dărui nefiinţa
ci i-a reanimat leşul cu durere
să-nveţe ce e suferinţa.
Şi-a rupt aripile în cădere,
iar penele înmuiate în dor
s-au risipit ca o sămânţă
în mii de suflete pribege,
ca să rodească poezie
în numele fiorului nutrit,
plătit cu eternitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu