În ceasul umbrelor alungite
îmi cobor paşii
pe cărarea lăuntrică
a fiinţei mele amorţite.
Zbicit de razele primelor stele
mă nărui ca o statuie de nisip
când liantul teluric seacă din mine.
Îmi descărnez sufletul prăpăstios
căruia îi cresc aripi de lumină
şi zboară,
liber prin suflul divin.
Îngemănat cu un vânt astral
sfidez legile temporale,
pliez infinitul c-un gând
şi-i descopăr izvorul.
Grefat pe rădăcina universului
cresc în armonie deplină
cu întregul din care fac parte.
Stau la mila secundei nemărginite
pe care o simt cum se contractă,
spre a-mi închide curgerea sufletească
în două fântâni cu apă sărată.
Cobor pe o rază a Lunii
ca să-mi îmbrac iar haina de lut
parazitată de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu