Cu gândul de a pleca
spre alţi aştri străini
am uitat de steaua mea
care aproape s-a stins.
O zeiţa milostivă
a sacrificat o rază bălaie
din coada cometei sale
şi mi-a înfăşurat soarele
într-un giulgiu fin,
metamorfozându-l ireversibil
într-un scorpion de foc
care îmi injectează lumile
cu otrava dorului.
Mi-a rămas ca ultim refugiu
doar faţa întunecată a Lunii,
unde împart adăpostul întunericului
cu şerpi negri de umbră.
Până să găsesc normalitatea
pe cea mai rece orbită,
la marginea eternităţii,
îmi pregătesc fuga
printr-un con de umbră
către un răsărit cald
care nu o să doară.
Stau iar la mila zeiţei
să-mi ducă luna în eclipsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu