Lemn nobil

Stau iar la acea masă obosită,
Ce mi-a redat magia scrisului,
Şi-i mângâi faţa veşnic obosită,
Brăzdat-adânc de gheara timpului.

Mi-a ascultat întotdeauna păsul,
Din carii ofta la vers de doruri,
Apoi miloasă scârţâia suspine,
Atentă l-ale mele amaruri.

Cu pan-am scrijelit numele muzei,
Pe lemnul opac, avid de gânduri,
Ce poartă urma coatelor de piatră,
De când frământam în noapte versuri.

Stau iar pe coate şi caut rimele,
Cu gândul la dorul de-altădată,
Stau iar la masa asta de doi lei,
De metafore înnobilată.