Purtând ziua ca pe o povară
îmi târam ochii prin colbul drumului,
grăbit să-mi netezesc cărarea îngustă
plină de bolovani colţuroşi.
Mă risipeam pe calea spre pierzanie
prin mlaştina sufocantă a lumii,
când soarta crudă pe umeri îmi trona
asemeni unui înger de granit.
O frunză cu sufletul otrăvit de toamnă
m-a întrebat spre ce alerg nebuneşte,
apoi şi-a lăsat trupul ruginit să cadă
printre aromele ultimei brize calde.
În acea zi am învăţat pasul domol,
căci timpul oricum îmi va veni de hac
şi-am stat să scutur cu pana versuri
din macii de la margine de drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu