Ziua dansează la orizont,
târându-şi trena zdenţuită
peste crestele dealurilor ursuze
care adorm sub paşii ei.
Un clopot cu limba de plumb
îşi drege glasul de bronz
vestind întoarcerea îngerului,
care stă la marginea unei gropi jilave
sprijinit de o piatră nescrisă.
Privindu-mă cu jind,
şi-ar pune degetul pe buze
în semn de reducere la tăcere,
dar mi-am ascuns sufletul
pe tărâmul sacru al poeziei,
loc neprihănit de miasma sa.
Şi-ar înfige secera veninoasă
în spicul pulsului meu trandafiriu,
dar s-ar alege doar cu niste oase
ca să-şi facă din ele clopoţei de vânt,
căci pumnul de ţărână care sunt
îl voi împrăştia sub un plop
să-i hrănesc zbuciumul din frunze.
Ştie că nu o să tac.
Îmi zâmbeşte plin de sarcasm
apoi îşi întoarce privirea de la mine,
în căutarea altui vas de lut gol
rămas fără secunde.
În final...
moartea se teme de poeţi.
Sssst!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu