Levitez de-o vreme
deasupra mizeriei lumeşti
dar nu mă pot desprinde suficient
să sorb nectarul vieţii.
Plutesc în derivă
într-un univers vidat
în care soarta crudă m-a pus
în imponderabilitate existenţială.
Mi-e sufletul vlăguit,
s-a stafidit în coaja trupului
de-a lungul acestei lungi perioade
de inaniţie sentimentală.
Timpul e singura forţă,
un fel de gravitaţie orizontală
care mă târăşte continuu
către abisul morţii.
Înaintez anevoie
pe tractul sinuos al destinului
spre clipa în care mă voi naşte
ciupercă nucleară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu