Delir nocturn

Mugure cald de lumină,
Apărut pe ramul nopţii,
Poartă-mă pe căi uitate,
Către vadul dimineţii.
 

Stinsă stea peste milenii,
Pe faţă cu voal de noapte,
Îmi pulsezi în ochi lumină,
Ca o inimă ce bate.
 

Veşnică floare nocturnă,
În poeţi tu scuturi versuri,
Cânţi pe strune de maree,
Ode smulse din adâncuri.
 

 Nu vreau zi şi nu vreau soare,
Vreau să am doar luna plină,
Să-mi prind mântuirea-n versuri,
Scrise-n limba mea păgână.

Prizonier în Babilon

vrând să îmi vindec alergiile cauzate de timp

mi-am zidit sufletul într-un turn

să urce către stratosferă

delirul nocturn mi-a amestecat gândurile

lăsându-mi doar unul singur

blestemat de tăcere

l-am îmbrăcat în haina suferinţei

şi cu durere l-am parfumat

apoi l-am trimis la cerşit

pe cântecul de leagăn al vântului

s-a întors de la poarta iubirii

cu mâna goală

acum este sclav al cetăţii mele părăsite

şi din ruinele a ceea ce nu sunt

îmi clădeşte scăparea

Floare de tăciune

crescut într-un colţ întunecat

am renegat orice urmă de culoare

îmi deschid corola pe ascuns

când umbrele dureroase se dizolvă

în largul nopţilor cu lună

 odată am visat doi irişi

se sărutau sub curcubeu

într-un perfect ecou floral

cu iubire îşi polenizau inimile

 dar nu eram noi

 în raze de lumină te scalzi

tu orhidee pură

cobor pe apele târzii

eu lotus negru

poate mort

Pe aici a trecut muza

ca peştele în gelatină

am  înaintat spre tine

apoi m-am lipit de umbrele reci

a ceea ce nu am putut fi

şi am abandonat visul tău

într-o scoică pe fundul sufletului

unde se maturează tăcut

într-o perlă desăvârşită

în grădinile târzii

rama de iederă crudă

acum zace goală

după ce i-am sorbit oglinda de rouă

în care îţi pieptănai părul moale

aşternuturile de hârtie ale gândurilor

pătate cu rodul dorinţei pătimaşe

în nopţile fierbinţi de dor

încă îşi mai păstrează prospeţimea

într-un sertar întunecat

în urmele paşilor tăi din inimă

voi putea sădi acum o iubire

Notă profană

am luat şi eu urma aceluiaşi sărut

în umbra căruia s-au zbătut poeţi

şi am ajuns în faţa cetăţii lui Eros

ca un păgân la poarta Raiului

i-am spus ca în lumea mea

castelele din fire de speranţă se năruiesc

florile de dragoste se ofilesc în ploile acide

iar puţinele mere coapte cad spre cer

zeul era ocupat

sădea în alte piepturi fertile

sămânţa unei ciudate boli de inimă

aşa că doar mi-a aruncat un răvaş în grabă

”suferinţa umblă deghizată în iubire”

Dezgheţ lăuntric

După acelaşi ritual ancestral

iarna îşi pune în scenă drama,

împletind în cununa norilor

flori de plumb,

din care va scutura crivăţul tăios

puritate rece.

Antagonic cum mă ştiu,

încălzit de valuri de dor fierbinte,

mai rup din suflet un aisberg

care va urca meandric

pe râul lin al poeziei

până la izvorul cel mai cald,

unde topindu-se va inunda

albia cea mai seacă

cu gustul sărat al durerii.

Dezgheţul pare iminent,

dar poate mă salvează gerul.

Suflet peticit

într-o apă pură cândva

şerpi cu sirene înoată laolaltă

către laguna unei inimi

o clipă m-am crezut vrăjitor

cu o sită am vrut să întorc râul

dar vuetul m-a purtat

până aproape de vadul tulbur

unde cresc lăncii veninoase

pe malul unei seri senine

stau singur şi ascult

cântecul iţelor din războiul iubirii

care ţes pe suflete imaculate de fecioară

blestemul sufletului pereche

cu acul în mână mă gândesc

dacă să îl scot şi eu sau nu

de sub peticul de singurătate