Deşert

Pe la poalele dunelor nomade

îmi port tălpile arse

într-un tango alert cu viaţa

printre nisipuri mişcătoare,

care-mi înghit paşii.

Un negustor numit Destin

cu simţul umorului exacerbat

mi-a dăruit tăbliţa cu taina cuvantului,

dar eu am îngropat-o prosteşte

la rădăcina unui pom uscat.

Vântul îngemănat cu moartea

care-i suflă timpului în vele

se hrăneşte cu urmele paşilor mei,

dar drumul spre acea oază umbroasă

îl găsesc şi prin furtună.

Tot vărs paharul poeziei

plin de napalm distilat în suflet,

catalizatorul sentimental suprem,

şi îţi aştept flacăra mistuitoare

deşertul să-mi transformi în sticlă.

Atunci, în vârful penei de scris

voi pune diamantul iubirii

ca să redesenez peisajul monoton,

zgâriind adânc versuri

pe fereastra către lume.