Ultima ninsoare

Rătăcitor prin orizonturi,

prin nori văduviţi de Soare

cu inima felinar muribund

caut ultima oază de frig,

să-mi scriu iubirea pe un fulg.



Îl unduiesc prin suflet

şi-l parfumez cu versuri,

apoi îl trimit prin viscol

către obrazul tău fierbinte.



Naufragiat de pe corabia iernii

culeg şoaptele vântului

de printre ramuri dezmorţite.

Îmi spune că te-ai ascuns

sub a destinului umbrelă

şi fulgul s-a topit

în noroiul drumului,

iar lacrima mea de poezie

rătăceşte prin albii reci

departe de ochii tăi.



Încep să-ţi scriu o ninsoare,

însă afară-i primăvară.

Aliaj întunecat

În căutarea unui aliaj

din care să-mi fac daltă

pentru piatra destinului

mi-am transformat sufletul

într-un creuzet.



Topesc în el la foc mic

rugina trecutului degradat

şi rebuturile prezentului,

consumând toate impuritaţile

în a viitorului lava întunecată .



Am să vărs metalul încins

într-o formă de pană de scris,

în matriţa trupului vremelnic

sculptată cu lovituri de bici

în humă fragedă.



Lovită la cald cu gânduri dure

şi călită în durere lichidă

o să ascut sabia scrisului,

cât să lase o urmă adâncă

pe-a timpului armură.

Ploaie

Departe de orice logică
flirtez cu nebunia,
când infinita ecuaţie
a unei vieţi ce caută
o curba,
mă plouă mereu...
cu necunoscute.

Cercul de deasupra
în ploaia lumii păgâne
îşi dizolvă conturul,
zădărnicindu-mi eforturile
de a-mi da conţinutului
forma angelică.

Dialogul cu mine însumi,
rod al singurătăţii
va lăsa poate o dâră
în drumul meu spre ţărână,
atunci nori de doliu
o să plouă peste mine...
cuie de sicriu.

Dor de soare

Îmi pierd urma gândului

prin mămeţii cărunţi

lepădaţi de un cer cu tenul gri.

Luminat de aurore boreale

scurse din sticla de Absinth

voi escalada zidul de nori,

ca să-mi eliberez Soarele

captiv in fortăreaţa iernii.

Am să rup lanţurile cenuşii

redându-i orizontul limpede

pe care-l va umple cu roşu carmin.

Cu făptura sleită va păşi spre apus

peste pajiştile unde cândva

plângea cu maci în lanuri.

În urma lui şi eu...

buimac,

mă voi târî spre primăvară.

Meditaţie crepusculară

În ceasul umbrelor alungite

îmi cobor paşii

pe cărarea lăuntrică

a fiinţei mele amorţite.

Zbicit de razele primelor stele

mă nărui ca o statuie de nisip

când liantul teluric seacă din mine.

Îmi descărnez sufletul prăpăstios

căruia îi cresc aripi de lumină

şi zboară,

liber prin suflul divin.

Îngemănat cu un vânt astral

sfidez legile temporale,

pliez infinitul c-un gând

şi-i descopăr izvorul.

Grefat pe rădăcina universului

cresc în armonie deplină

cu întregul din care fac parte.

Stau la mila secundei nemărginite

pe care o simt cum se contractă,

spre a-mi închide curgerea sufletească

în două fântâni cu apă sărată.

Cobor pe o rază a Lunii

ca să-mi îmbrac iar haina de lut

parazitată de moarte.

Păşind peste zi

„ ... eşti unul dintre cei ce au cerut tăcerii sa strige şi durerii să spere.”  

Anadevis

Păşesc peste o zi ternă,

Cu durerea-mi haină lungă,

Şi îmi las capul pe pernă,

Plin de gânduri fierte-n rugă.

Azi am pus din nou tăcerea

Să-mi fie strajă buzelor,

Dar când mă inneacă fierea,

Zbier din adâncul ochilor.

Am văzut speranţe moarte

Ucise-n goana ceasului,

Sfârşesc prin a fi tăiate,

De colţii reci ai timpului.

Spre mâine păşesc cu teamă,

Cu un alt vis în buzunar,

Şi-l voi privi cum se destramă,

La al zilei târziu hotar.

În drum spre tine

Spre tine eu înalţ un pod,

Din speranţe amputate,

Să pot trece râul tulbur,

Al dorinţelor deşarte.

Noaptea o să prind un înger,

Iar aripile-i voi fura,

Cu sete o să-l ciopârţesc,

Spre tine ca să pot zbura.

Poate o să-mi fac o scară,

Din frânghii şi crengi uscate,

Să pot suii muntele-nalt,

Până la a ta cetate.

Iată-mă! Alerg spre tine,

Grăbit să îţi vad ochii dragi,

Căci venerez făptura ta,

Chiar şi pământul care-l calci.