Atâtea ganduri...

singurătatea apăsătoare

mă otrăvea mişeleşte

când aburii insomniei

îmi cocleau sufletul

cântecul tău de sirenă

mi-a redat taina liniştii

şi scânteia in ochi

timpul invidios

din mine muşcă flămând

cu speranţa de a gusta

eternităţile neîncepute

pe care le păstrez pentru tine

cu fulgere şi ploi înainte

urmez bătaia la unison

şi vinovat de ceea ce simţi

mi-am transformat inima

în siloz de legăminte nerostite

scrisul devine o povară

caci îmi dau seama că am

prea multe cuvinte lipsă

.. ......

16. 07. 2014

Nu am mai plâns de mult

în seara asta

îmi plimb imaginaţia fără lesă

într-un univers de variabile

tu eşti singura constantă

care mai poate să-mi smulgă gândul

din piroanele rutinei

buze ca frunza de salcie

pline de roua sărutului necules

mă ademenesc spre oaze virgine

unde pe-o aripă de înger

îmbrăcată doar cu braţele mele

o să-mi picuri în ureche şoapte

rănile să-mi vindece

sleit de chinurile visării

cu şi mai mare dor

revin în ochi-mi arizi

să ud sămânţa sădită

04. 07. 2014

Cântec de jale

în cântecul ploii de vară

tocesc dorinţe dureroase

ca un refren de şoapte aspre

ce-l împletesc pe note joase

gândul îmi curge lin prin straşini

se joacă printre frunze ude

şi zboară spre zeiţa-mi blândă

trupul să-i prinda-n rame crude

cu ochi de foc brodează foaia

cu fir de patimă fierbinte

ce dintr-o vorbă oarecare

mă face să-l urzesc în minte

avid de ea îmi închid ochii

să pot s-o las să mă privească

şi-i simt prezenţa-n orice picur

când ascult doina mocănească

23. 06. 2014

https://www.youtube.com/watch?v=E0MT-dYqxpA

4:22 (Fericirea fără tacâmuri)

pe cărarea orei de cumpănă

păsări cu pene de neon

monştri ce transpira smoală

şi alte spaime ceţoase

vor să mă prindă din urmă

înfometat

sufletul îmi aleargă desculţ

prin pădurea părului tău

unde în foşnetul liniştii

înarmat numai cu şoapte

vânează sălbatic fericirea

pe care o va consuma crudă

secunde învolburate

trec peste mine ca o tornadă

când gura-mi însetată

începe pelerinajul spre buzele tale

către izvorul neînceput

atunci o să fiu sătul...

08. 06. 2014

Tornadă

Desenam cercuri peste cercuri

printr-o rotaţie domoală,

când le-ai tăiat cu-a ta lumină

şi le-ai unit într-o spirală.

Şi mă înalţ spre cer sălbatic

plutind ca vulturul pe-o briză

şi nu mi-e frică de cădere,

dacă în joc tu îmi eşti miză.

Înlănţuită-n dor şi tristă

ai să oftezi atunci când plouă,

privind absent-un nor sihastru,

ochii-ţi încinşi prinde-vor rouă.

Iar dacă limba-mi veninoasă

o să-ţi aducă-n suflet jale,

flagel o să îmi fac din versuri,

să-l ud în lacrimile tale.

Vârtejul colcăie în mine

sorbindu-mi fiinţa cu ardoare,

avid caută să culeagă

nectarul dintr-o sărutare.

26. 05. 2014

sursa imagine : http://slowbuddy.com/inspiration/20-terrible-tornado-pictures/

Dependenţă

Scriind oda făr-adresă,

înnodând frânturi de vise,

ceream destinului vamă

în secunde interzise.

Deschizând o nouă uşă

spre hotare neumblate,

rătăceam purtând în suflet

ecou de singurătate.

Apoi în oaza de nesomn,

unde dorul se adapă,

te-am pictat pe pânză clară,

pură ca floarea de apă.

Stropi de patimă încinşi,

storşi din inima pustie,

i-am trimis în zbor spre tine,

pe strofe de elegie.

Gândul căutând noi stihuri,

prin codri de plop călător,

se pierdea sub bolta rece,

păşind cu nori la purtător.

Cu nuanţe şi parfumuri

rescriam buzele tale,

într-o zi de primăvară,

sub o ploaie de petale.

Speriat de întâmplare,

obsedat de consecinţă,

alegeam mierea din vorbe,

cu prea multă iscusinţă.

Iar când zâna insomniei,

îşi cerea jertfa-n poezii,

conturam cu pana roasă,

tabloul orelor târzii.

În conul de întuneric,

al eclipsei depărtării,

îmi bocesc nevrednicia,

căzut pradă resemnării.

Poate doar hazardul aspru,

va putea să mă îndrume,

cum să port pe mai departe,

dependenţă fără nume.

  

14. 05. 2014

Tabloul orelor mici

Când insomnia mă învie,

c-o tuşă de culoare moale,

ochi-mi pictează pe-ntuneric,

cu aurore boreale.

Nu ştiu de-i vis sau realitate,

iar inima nebun pulsează,

mă zbat intens când pe sub gene,

himere somnu-mi devorează.

Dar ele fug de rup pământul,

altele prind aripi măiastre,

dacă-ţi aud foşnetul dulce,

al rochiei de flori albastre.

O mare rece ne desparte,

oricât aş vrea să te apropii,

să văd cum o să-ţi crească-n buze

aprinse lanuri de maci roşii.

Furtuna geme-ncrâncenată

şi valurile mă-nfioară,

nu ştiu de voi răzbi spre tine

purtând la gât pietre de moară.

Prefer ca să sfârşesc sălbatic

să ard intens ca o făclie,

decât să mă înec în lacrimi,

de prea mult plâns în cochilie.

Încerc să reclădesc zadarnic

secunda spartă în iluzii,

tu îmi rămâi în depărtare

reper real între confuzii.

Când haosul spre el mă cheamă

n-aleg cărări bătătorite,

mă pierd năvalnic printre vise,

şi-alerg cu strofe despletite.

În zori mi se termină pânza,

culorile îmi devin apă,

izvoarele se-ascund sub pietre,

când dorul sufletul mi-l sapă.

În seara asta mi-ai fost veghe,

sfidând răceala întâmplării,

mi-ai dat să port până diseară

un zâmbet şters în colţul gurii.

02. 05. 2014